Imi lipseste
increderea in mine si-n restul. Imi lipsesc vorbele cuiva drag, care sa ma
tina de mana si sa imi promita ca intr-o zi va fii intr-adevar bine. Imi
lipseste o prietena buna, pe umarul careia sa-mi plec capul si in a carei ochi
sa vad interes si intelegere , cand ii povestesc despre planurile mele.Mi-e frica de dorinta
mea de fericire. Mi-e frica de nevoia mea de a fi mereu langa tine. Mi-e frica
de dependenta pe care mi-o creezi. Mi-e frica de ziua de maine, cea pe care
totusi o astept cu speranta. Mi-e frica sa nu dispari intr-o buna zi si
sa nu te mai intorci.I-as multumi pentru noptile in care am
simtit ca insemn ceva pt el, pt diminetile in care deschideam ochii si era
acolo, aratandu-mi ca dupa o noapte de dragoste, nu trebuie sa inceapa razboiul
, ci din contra sa se astearna o liniste dulce; i-as multumi pentru ca mi-a
aratat cealalta parte a lumii, in care exista speranta de mai bine si sansa ca
in fiecare zi sa zambesc sincer .Cum voi reusi sa te uit, cum voi reusi sa
dau delete, daca tu esti aici zilnic? Atat de aici, incat uneori am senzatia ca
nu te voi pierde niciodata. Si eu vreau sa te pierd. Vreau sa fi doar amintirea
aceea diluata, a unui om care candva a luptat sa fie langa mine. O lupta prea
confuza, o lupta prea fara sens...Exista destin. Prefer sa cred ca toate
greselile mele, au fost trasate dinainte. Ca nu sunt eu vinovata de viata pe
care o duc acum. Ca nu eu trebuie sa fiu trasa la raspundere... Destinul, e
refugiul meu..Uneori, nici macar cuvintele, prietenele
mele bune, cu care complotez impotriva singuratatii din suflet, nu ma ajuta sa
traiesc. Uneori, ma aliez tristetii, inchid usa , aprind tigara si plang. Ce
exorcizare placuta! Cum ies din mine toate sentimentele si iubirile.Nu te desconsider. Nu
te judec. Fiecare e privit , exact cum este: dupa propriile actiuni /gesturi/
fapte.Dar azi, luptam din nou, spate in spate,
fara sa ne privim in ochi, pe-acelasi front nevazut al destinului, doar ca, eu
nu mai lupt pt suflet, nu mai lupt pt iubiri, nu mai lupt pt tine... ci pentru
uitare... O lupta in care, timpul nu tine evidenta loviturilor; o lupta in
care, nu ne vedem, nu ne simtim, nu ne lovim. Suntem indiferenti si reci. Fara
arme, fara scuturi, fara masti, fara sentimente.... Un razboi care a inceput
din prea multa pace.Mi-am dat seama ca defapt, bataliile pe
care le purtam cu mine,erau mult mai grele, mult mai devastatoare. Mult mai
dureroase si pline de venin. M-am retras. Incet..Vreau sa ma ridic din
pat si sa nu pot sa pasesc. sa calc stramb, sa cad jos. sa plang. sa uit. sa
zambesc apoi, gandindu-ma ca am fost candva si fericita... cred.Cand sunt pusa in fata
unei intrebari , la care mi se cere un raspuns sincer, las capul in pamant, si
regret uneori ca vreau sa-l pierd din amintiri. Asa cum e... cu bune, si cu
foarte multe rele... el e iluzia mea dulce... Si mi-e dor de el, si ii
multumesc lui Dumnezeu pt putinele amintiri cu care imi hranesc inima.Te uit, iluzie dulce,
doar pentru ca te iubesc prea mult. Iar daca fericirea ta depinde de
nefericirile si durerile mele, atunci, iti voi lasa in dar, o ofranda a
uitarii...si gustul dulce al tradarii iti va sta mereu pe buzele tale , care
vor saruta , stiu, alte femei, care pt tine, nu vor insemna nimic.E ultima zi. Depinde
din nou de tine. Esti singurul barbat care are otrava-n vorbe si farmec in
atingeri. Si-o sa te blestem a nu stiu cata oara daca nu vei fi aici. Te aleg
sa fi totul. Dar poate vei prefera sa fi nimic.Unde esti tu? Tu, cel de care m-am
indragostit pe vremea cand eram atat de buna, atat de dulce, atat de feminina
... Unde esti ? Mi-e dor. Mi-e dor de tine, iluzie dulce. Mi-e dor de mine.
Mi-e dor de zilele care aveau un sens. Si mi-e dor poate de primul si ultimul
tau sarut, pe care ti l-am furat in acea zi ploioasa...Ciudat cum oamenii iti
gresesc, si tot ei iti poarta ura. Cum ei iti fac rau si tot ei sunt revoltati.
Cum ei lovesc, si asteapta nonsalanti sa fie mangaiati si iubiti. O sa plang iar. O sa ma
zbat si -o sa-mi zmulg iar, sentimentele noi nascute in suflet... Si, ah! Ah ce
dureros e! Ce greu e sa ucizi in tine trairile... si sa le lasi sa
putrezeasca.... Miroase a pustiu in suflet.Dar tu, om al visurilor mele, iubire plina de pacate si lacrimi, azi nu
esti decat o amintire aparuta la rascruce de drum... Nu esti, decat un el,
despre care vorbesc , insetata inca de parfumul pielii tale, de fiorii primei
atingeri... de dulceata sarutului cu care mi-ai furat ceea ce aveam mai scump :
dragostea...Shhh... N-auzi ca ploua? Nu simti cat e de frig? Cat e de trist?
Cat e de gri? Mi-ar placea sa te vad ... sa te simt ...sa te am... Sa imi
soptesti...sa imi spui... sa imi arati ce inseamna sa fiu fericita cu adevarat.
Sa ma inveti sa iubesc... sa imi iei mainile si sa mi le plimbi pe chipul
tau... sa imi apesi cu degetul buzele, si sa ti-l prelingi pe ele, sa nu le mi
le mai poti uita vreodata.... sa imi arati cum sa gust dragostea, cat sa nu ma
doara, si cat sa-mi ajunga.De ce te-ai pierdut printre rautatile lumii,
iubitule, iluzie dulce? De ce nu vrei sa ma aperi de privirile salbatice ale
oamenilor si de cuvintele care imi taie respiratia, de fiecare data cand imi
ajung pe timpan? De ce dintre toti, te iubesc pe tine, si de ce tu.... Doamne!
de ce arunci cu nepasare?Si imi promit, in fiecare zi, ca n-am sa mai iubesc
decat atunci cand dragostea mea va fi mai presus de indoiala. Imi promit trist,
insingurat. Imi promit mincinos.Asta e viata mea. Un cerc in care sunt prinsa,
in care ma invart, in care uneori ma simt captiva, alteori prea libera...
uneori ma sufoc, alteori ma pierd in singuratate, uneori... un cerc plin cu
sperante, alteori cu vise distruse si planuri ruinate...si la final.... tacere.Oamenii
nu o sa inteleaga niciodata, ca unele intamplari te tin pe loc. In cazul
fericit in care doar te tin, si nu te trag in jos. Ca unele clipe lovesc tare.
Si nu dintr-o data...ci asa, lent...adanc, cu rabdare... Si apoi, te trezesti
ca nu mai esti tu. Ca iubesti, urasti, simti, nu simti, plangi , razi, dar
nimic nu se mai reflecta... Oglinda deja intoarsa, iti aminteste doar, ca ESTI
SINGUR. Si razi, plangi , iubesti si urasti.Si chiar daca am zis mereu ca nu
mai pot, desi aveam rani la genunchi si la coate tarandu-ma, am putut. M-am
ridicat, m-am bandajat, mi-am turnat inca un strop de nepasare pe rani si am
mers mai departe. Iar acum stiu ca fericirea, la fel ca dragostea, la fel ca
respectul, trebuie pretinse. Trebuie stat la rand si avut rabdare. Trebuie
sterse lacrimile si privit totul cu inocenta unui copil. Trebuie sa renasti ca
sa poti sa traiesti cu adevarat.Nu-mi plac povestile neincheiate. Nu-mi plac
punctele de suspensie . Nu-mi place sfarsitul ambiguu in care nu stii daca mai
e ceva de facut sau nu... Sfarsitul acela in care totusi mai speri la ceva...Sunt
momente cand viata te ingenuncheaza , te taraste, te loveste frontal, te lasa
sa sangerezi , sa agonizezi, sa zbieri, apoi te izbeste cu capul de asfalt si
cand vine moartea, stii ce face? o alunga. ii spune ca mai ai de trait, de
indurat, de simtit... Si o roaga sa se intoarca atunci cand nu mai ai nimic de
pierdut...sau de castigat, sau de indurat.Zilele trec. Repede si irevocabil.
Viciile raman, sansele dispar, ridurile isi fac simtita prezenta, zambetul
devine aspru la fel ca si trasaturile fetzei, altadata atat de dulci; inima
cedeaza, sufletul striga, amprentele si cicatricile unui trecut ciudat il
observ mereu in oglinzile retrovizoare, cand uit sa privesc lumea prin
parbriz... Ah, iar benzile astea ale vietii! De ce Doamne sunt toate intr-un
singur sens? Am invatat cu timpul, sa invat din greseli. Sa trag linie de
final si sa adun invataturile , ca a doua oara, sa nu fac inca o greseala. Am
invatat ca oamenii , nu o sa inteleaga niciodata cum esti cu adevarat; pot
eventual sa se straduiasca sa o faca, dar nu e suficient. Am invatat ca nu
trebuie sa spui vorbe mari , cand sufletul ti-e mic, cand inima ti-e trista.Sunt
atat de multe de spus, incat cuvintele par a fi inutile. Las timpul sa imi
astearna in cale alte probleme, alte dureri, alte intamplari din care sa mai
invat cate ceva... Iar cand va fi sa imi traiesc ultima clipa, aceea as vrea sa
fie precum o pilda a intregii mele vieti, pe care singuratatea sa mi-o picteze
pe chip, in cel mai tragic mod.Asa si cu oamenii... Iti intra in viata cand au
nevoie de tine. Cand gasesc in privirea ta un loc de veci unde sa-si ingroape
durerile... Si fac orice sa-i primesti... sa ii lasi dincolo de usa pusa ca
bariera... si tu, in naivitatea ta, uiti si ii lasi sa-ti intre si in suflet...
Si iti place... Si simti ca e bine. Ca golul se umple cu fiecare zi, cu fiecare
vorba... Pana cand pleaca.. Spre destinatii noi si spre alte vieti... uitand sa
priveasca in urma si pasind spre incaperi mai bune, mai altfel, mai curate...Cand
cel pe care-l iubesti iti intoarce spatele. Cand te trezesti ca tii telefonul
in mana, asteptand sa sune. Cand trec zilele, saptamanile, anii... si esti in
aceeasi stare, cu psihicul la nivelul asfaltului, cu lacrimile care parca
refuza sa lasa loc si unui zambet, cat de fals si de amar. . Cand ii scrii
mesaje si-ti ceri iertare, pentru lucruri pe care nu le-ai comis, pentru fapte
care ar merita un te iubesc si nicidecum vesnica indiferenta. Cand astepti.
Cand te zbati. Cand faci zece pasi inainte si douazeci inapoi. Cand toate merg
din ce in ce mai prost. Cand zici ca nu mai poti , si stii ca nu ai cum sa nu
mai poti. ca mai ai lucruri de facut si oameni de intalnit. Oameni care-ti lasa
insa, de fiecare data, acelasi gol imens in suflet. Oameni carora te oferi.Ganduri
peste ganduri. Trebuie sa fac ceva cu ele. Trebuie sa le alung cumva, candva.
Trebuie sa fac atat de multe, si cu fiecare nenorocit de ''trebuie'' imi dau
seama ca nu o sa reusesc sa fac nimic.i imi placea. Si ii iubeam vocea, si
sarutul. Un singur si nevinovat sarut, o atingere pe buze, o mangaiere fina,
intr-o zi de primavara... Atat. Au fost deajuns sa pot zice si eu in viata asta
ca am iubit.Am invatat ca atunci cand incepi sa povestesti despre tine, pierzi.
Prieteni , oameni, iubiri, atingeri. Ajungi sa te pierzi pe tine insuti,
deoarece observi cum te compatimeste lumea. Observi si te dezgusti in detaliu,
de niste situatii pe care in ansamblu le puteai accepta si depasii.
